Descoperind Maramuresul. Jurnal de calatorie in Maramures.

In prima mea zi petrecuta la Maramures m-am trezit devreme (iar eu nu ma trezesc niciodata devreme daca pot sa evit acest lucru), abia asteptand sa explorez locurile metionate in acest jurnal de calatorie in Maramures.

Era duminica, iar noi ne hotarasem sa mergem sa vedem Cimitirul Vesel de la Sapanta. O decizie inteleapta, pentru ca pe drum am vazut o multime de oameni care se intorceau de la biserica imbracati in costume populare. A fost neasteptat pentru mine sa vad sate traditionale intesate cu oameni care inca isi pretuiesc originile si pentru care duminica e zi sfanta de dus la biserica. Daca m-ar fi intrebat cineva inainte, as fi spus ca dupa parerea mea doar cateva femei care nu pot sa lase trecutul in urma mai poarta haine traditionale, insa m-am bucurat sa aflu ca nu e asa. Am vazut multi oameni de toate varstele mergand mandri pe strada in costum popular, si am fost fericita.

Intrarea in Cimitirul Vesel este 3 lei pentru elevi si studenti si 6 lei pentru adulti. Ceea ce face cimitirul special sunt crucile deosebite pe care sunt scrise in rime vietile celor care se odihnesc sub ele. Unele m-au facut sa rad, altele erau de un umor negru, care te intrista, si toate erau pictate in culori aprinse, in contrast cu mesajele funerare. Am vazut destui turisti straini, si mi-a parut rau pentru ei, deoarece ei nu puteau sa inteleaga acea bucatica de cultura populara scrisa pe cruci.
Dupa ce am plecat din cimitir am fost la muzeul de la Sapanta, Muzeul Stan Ioan Patras , care era de fapt curtea artistului care a inceput munca la cruci. Ingrijitoarea muzeului ne-a rugat sa intram in ceea ce a fost odata dormitorul artistului si sa ne asezam unde vrem. Afirmatie la care verisoara mea Oana s-a dus tinta la pat, iar inainte sa se arunce in el (chiar atat de obosita erai?), doamna a strigat ca nu in pat. Asadar, dezastru evitat la secunda. Nu de alta, dar nu stiu nimic despre reparatia de paturi, si cu atat mai putin daca acestea sunt istorice:).
De la muzeu am plecat pe jos catre manastirea Sapanta-Peri, care se presupunea a fi la 1km departare. Sunt destul de sigura ca a fost mai mult, dar sa nu insistam asupra acestui subiect. Pentru ca a fost mai mult. Manastirea este una superba si linistita, asezata in mijlocul unei poienite. Atmosfera te invita la odihna si meditatie, asa ca daca asta cauti, acesta e locul. Care e la distanta mai mare de 1km de cimitir, asa ca mergeti cu masina.
Dupa ce am plecat de la manastire, am fost sa vedem Inchisoarea si Memorialul din Sighet, unde au fost inchisi si ucisi nenumarati opozanti ai comunismului.
Ultima oprire a zilei a fost Manastirea Barsana.

La sfarsitul zilei, am putut afirma ca Maramuresul este o zona superba, nu neaparat ramasa in trecut, ci unde trecutul poate fi intrezarit din prezent. Ceea ce m-a surprins cel mai mult e faptul ca oamenii sunt mult mai calzi. Sunt sigura ca exista si exceptii, insa a fost foarte debusolant sa vad ca oamenii iti raspund politicos cand le pui o intrebare, iti zambesc binevoitor si te ajuta. Eram destul de sigura ca am ajuns pe o alta planeta, si mi-a fost putin dor de bucurestenii mei nesuferiti, care te imbrancesc in RATB si te calca in picioare daca le stai in cale.

Urmatoarele doua zile le-am petrecut in drumetii. Prima a fost catre Lacul Iezer si Varful Pietrosu. Trebuie stiut faptul ca natura in zona este fenomenala, iar fotografiile nu ii fac dreptate in niciun caz. Traseul este unul marcat si destul de lung, dar daca nu renuntati (nu dau nume, eu!) privelistea de sus e incomparabila. Pe masura ce urcati, veti mai vedea cate o gospodarie cu oameni dispusi sa vorbeasca si sa te indrume. Sau sa te sperie de moarte cu vreo sapa si sa para ca te vor inchide in sopron, te vor gati si te vor manca. Fiecare cu norocul lui, presupun.
A doua drumetie am facut-o spre Cascada Cailor. O bucata de drum am urcat-o cu telescaunul, iar dupa o jumatate de ora de traseu pe jos, am ajuns. Cascada este cea mai inalta din Romania si se spune ca este un loc mitic care leaga doua lumi. Peisajul este fantastic. De la cascada am pornit catre lacul Stiol, un traseu mai lung de data aceasta, cand am reusit sa ne si ratacim si sa cerem indicatii in engleza (sau in orice alta limba in care puteam sa legam doua vorbe, nu eram pretentiosi) unui cuplu care vorbea doar daneza. Cam dupa acest episod a urmat partea cu ratacirea, daca nu v-ati dat seama. Am ajuns la lac destul de obositi, asa ca ne-am intins pe iarba si ne-am bucurat putin de linistea deplina pe care o simti atunci cand te afli in inima muntilor, intr-un loc pe care nu il calca mii de pasi nelinistiti zilnic. Cei mai curajosi au intrat si cu picioarele in apa.

Booking.com

Ultima seara a fost incununata de un foc superb de tabara in mijlocul padurii, cateva pahare de palinca si o cursa nebuna in intuneric prin curtile oamenilor ca sa ajungem inapoi la pensiune. Dau vina pe doamna de la pensiune, care a spus ca asta e calea cea mai scurta, uitand sa mentioneze ca era calea plina de garduri de sarit si iarba in care se ascundeau animale dubioase. Punctul culminant al serii a fost cand am alergat toti de parca viata noastra depindea de asta la magazinul pe cale de inchidere ca sa ne cumparam Cola. Apoi ne-am culcat. Dupa ce am baut Cola, bineinteles.