Barcelona – City Break in orasul lui Gaudi

Barcelona este un oraş superb! În octombrie 2008 am vizitat in 5 zile, superba citadela din Catalonia. A fost o provocare care s-a transformat într-un dor permanent…am promis că revin.

Barcelona un oras plin de farmec, de poveşti, de sunet, de culoare… în continuă transformare arhitecturala. Pentru aceasta vizita m-am documentat câteva săptămâni, citind din ghiduri turistice..am cules informaţii de pe forumurile de discuţii…şi uite aşa…cu harta în mână…la pas sau cu metroul am început împreună cu soţul meu să explorăm oraşul…Transportul cu metroul este bine organizat. Maxim patru minute aşteptam sosirea lui. Pentru cei mai comozi există şi varianta de a vizita oraşul cu autobuzele turistice. Există trei rute (roşie, albastră şi verde) care acoperă toate atracţiile Barcelonei. Locuitorii Cataloniei nu se consideră spanioli, nu vorbesc spaniola ci catalana. Pe multe ziduri în oraş am văzut scris: „Barcelona is not Spain.” Cinci zile am avut ca să ne bucurăm de capitala Cataloniei. A fost o luptă cu orele, cu minutele…voi încerca să aştern câteva amintiri într-o ordine oarecare.

Prima zi am pornit din punctul zero al Barcelonei (Piaţa Catalunya) – direcţia Passeig de Gracia – complexul de clădiri Illa de la Discordia (Mărul discordiei) format din trei edificii cu stiluri arhitectonice diferite: Casa Leo – Morera, Casa Amatller şi Casa Batlo. Cea din urmă, o legendă a artei, a fost comandată lui Gaudi de Jose Batlo i Casanovas, un industriaş bogat şi se încadrează perfect în stilul Art Nouveau sau modernist. Exista deja o casă pe locul respectiv, dar rolul lui Gaudi era de a o mări cu 2 etaje şi de a o moderniza. Astăzi, celebra casă Batlo este vizitată de turişti din lumea întreagă pentru 18 euro per capita. Datorită aerului visceral şi organic, casa Batlo e cunoscută şi sub numele de “Casa oaselor” (Cassa del Ossos).

La câţiva metri pe cealaltă parte se află o altă lucrare spectaculoasă a lui Gaudi: La Pedrera (Casa Mila). Clădirea oferă ochiului un efect de val. Numele vine de la piatra alb-gălbuie din care este construit imobilul.
Atracţia turiştilor o reprezintă terasa de pe acoperiş unde se găsesc cele mai originale hornuri şi guri de aerisire din lume care dau impresia unor capete de soldaţi medievali.

După ce-am aflat povestea celor două case am pornit spre Rambla, cel mai viu şi aglomerat bulevard al Barcelonei, cu artişti ambulanţi, magazine cu suveniruri, flori, terase care te cheamă să guşti o paella acompaniată de sangria… Pe partea dreaptă mergând spre port dăm de La Bouqeria, una dintre cele mai colorate pieţe de fructe, legume, peşte şi mirodenii pe care le-am văzut vreodată.

După ce mi-am potolit setea cu un suc natural din maracuja zis şi fructul pasiunii, am pornit spre Palatul Güell trecând pe lângă Muzeul Figurilor de Ceară şi Gran Teatre del Liceu (Opera din Barcelona). Industriaşul Eusebio Güell a fost principalul susţinător financiar al arhitectului, lăsându-i libertate maximă în creaţie. Gaudi spunea despre Eusebi Güell: “este un mare senior , are spiritul unui prinţ, asemeni celor din familia Medici de la Florenţa sau Doria de la Genova„. După 2002 au început ample restaurări ale palatului care continuă şi azi. Pedro Uhart, unul dintre cei mai importanţi colecţionari particulari de opere gaudiene afirma că „un american a vrut să cumpere palatul Güell pentru a-l demonta şi a-l transporta în Statele Unite, dar dona Mercedes, fiica contelui Güell preferase să lase clădirea municipalităţii barceloneze, cu condiţia să fie conservată în starea iniţială.”

Coloana lui Cristofor Columb
La Rambla se termină în portul vechi, la Mediterană. În 10 mai 1881 Consiliul oraşului a hotărât să înalţe un monument, un omagiu adus lui Cristofor Columb care a debarcat în portul din Barcelona la întoarcerea lui din America. În competiţie au fost prezentate 27 de proiecte, câştigător fiind cel al arhitectului Gaietà Buhigas. Aşa că n-ai cum să ignori coloana lui Cristofor Columb care arată cu braţul în direcţia Americii. Coloana are 60 de m din care 7,70 m o reprezintă chiar statuia lui Columb şi dacă urci cu liftul te poţi bucura de o panoramă fermecătoare a oraşului.

În zonă se află Muzeul Maritim şi mult vizitatul Acvariu, un punct de atracţie atât pentru copii cât şi pentru adulţi. După ce am privit minute în şir ambarcaţiunile din Portul Vell, zecile de peştişori hrăniţi de localnici şi turişti am pornit spre Parc de la Ciutadella. Am admirat câteva minute în toată splendoarea ei fântâna monumentală, cu dragoni înaripaţi, creaţie a lui Josep Fontseré. Copleşiţi de atâta frumuseţe arhitecturală ne-am îndreptat spre Arcul de Triumf creat pentru a marca intrarea Expoziţiei universale (1888) de către arhitectul Josep Vilaseca. Este construit din “cărămidă roşie mecanică, material vechi şi nu prea scump… Aceste cărămizi dau impresia că au fost aşezate pe uscat, într-atât de minimal este liantul care le uneşte.” Zilele următoare ne-am plimbat prin Barri Gotic (nucleul vechiului oraş) trecând prin Plaça Reial unde se află celebrele lampadare ale lui Gaudi. Am intrat in catedrala de la Seu unde odihnesc rămăşiţele Sfintei Eulalia, patroana spirituală a oraşului, am trecut pe lângă primărie şi Palau de la Generalita, sediul parlamentului. Am admirat şi aşa zisa versiune catalană a punţii suspinelor, ne-am rătăcit pe străduţele înguste din cartierul gotic ajungând la Muzeul Picasso (poate cel mai vizitat din Barcelona) şi la Palatul Muzicii Catalane unde am ascultat timp de vreo trei minute sunetul orgii. Sala de concerte e unică…e o minune a artei… Palatul este opera marelui arhitect Lluis Domenech i Montaner. Probabil că dacă aş asista la un spectacol în Palau n-aş auzi şi n-aş întelege nimic … ochii ar cerceta metru cu metru sala de concerte…cei 2000 de trandafiri de pe tavan, muzele care decorează peretii scenei, sticla, mozaicul, luminatorul sub forma unei picături de apă din centru sălii…

Sagrada Familia
Despre Sagrada Familia s-a scris şi se va scrie mult. Unii o privesc cu admiraţie…alţii cu ochi critici…Eu fac parte din prima categorie… Sute de turişti se învârt zilnic în jurul catedralei fotografiind-o din toate unghiurile posibile. Am privit detaliile…copleşită…nu le poţi cuprinde…şi atunci am realizat câtă trudă a fost şi va mai fi…e complicat să descriu ce am simţit…ce am văzut… cred însă că Gaudi este cel mai orginal şi creativ arhitect … şi mai cred că a avut o relaţie mai mult decât specială cu Divinitatea …arhitecţii care îi continuă munca pe cât posibil „în stilul Gaudi” nu au deloc o sarcină uşoară…mai ales că nu au planurile, schiţele şi nici nu ştiu cum şi-a închipuit Gaudi ca ar arăta Catedrala. De fapt nici arhitectul nu ştia clar…”edificiul urma să se dezvolte văzând şi făcând „ …Se spune că ar fi avansat cu lucrările dacă sponsorii ar fi fost mai generoşi. El proiectase pentru Sagrada trei faţade: a Naşterii, a Slavei şi a Patimilor. Până la moartea arhitectului doar faţada Naşterii era terminată. În ultima perioadă a vieţii, Gaudi se mutase în catedrală unde îşi instalase un pat … înconjurat de schiţe, mulaje, fotografii… În iunie 1926 şi-a găsit sfârşitul călcat de tramvai. Genialul arhitect îşi doarme somnul de veci “la rădăcina catedralei în cea mai adâncă criptă”.

“În timpul războiului civil atelierele de la Sagrada Familia au fost jefuite şi incendiate. Mulajele şi arhivele, cu excepţia fotografiilor adunate la timp de Joan Matamal, au dispărut, iar numeroasele statui pentru faţada Naşterii au fost deteriorate, în special îngerii de pe arhivolta centrală. Mormântul lui Gaudi, care fusese îngropat în criptă pe 12 iunie 1926, a fost profanat. Şi numai vigilenţa unui şiret gardian civil catalan a salvat cele patru turnuri, pe care populaţia voia să le dinamiteze.” Catedrala se ridică şi azi pe baza donaţiilor şi a sumelor obţinute din vânzările de bilete pentru turişti.

Gaudi afirma mereu că inspiraţia lui vine din natură, de la copaci, păduri…în natură totul e colorat şi de aceea considera că orice element arhitectonic trebuie să fie şi el colorat. El este renumit şi pentru mobilierul pe care l-a creat şi mai ales pentru „scaunele gândite pentru a se asigura cea mai confortabilă poziţie posibilă, în special o excelentă susţinere a vertebrelor lombare.

” Există multe voci care spun că interiorul catedralei nu merită deocamdată vizitat. Le-am ignorat. Sunt mulţumită că am contribuit prin biletul de intrare la finanţarea construcţiei…iar sentimentul pe care-l ai păşind printre coloanele catedralei e unul emoţionant. Vezi cum visul unui om se materializează…De fapt visul lui Gaudi a devenit în timp visul a milioane de oameni…şi poate al meu…al tău…
Dacă Taj Mahal este considerat cel mai frumos mormânt din lume, cu siguranţă Sagrada va fi cea mai spectaculoasă şi originală catedrală a lumii. „Nu există probabil, echivalent al unei asemenea construcţii în istoria arhitecturii „ .

Întreaga zi (care a inclus vizita la Sagrada) a fost copleşitoare. Înainte de a ajunge la Sagrada ne-am mai învârtit pe străduţele din cartierul gotic, am luat apoi metroul pâna la staţia Monumental la Plaça de Toros (clădirea unde au loc coridele)…apoi câteva ore le-am dedicat Sagradei…am încheiat ziua cu o vizită la Palatul Reial Pedralbes (doar exteriorul şi frumoasele grădini) şi la Pavilioanele Güell unde am admirat imensul dragon cu gura deschisă şi ghearele scoase, mărturie a iscusinţei arhitectului în modelarea fierului forjat. Se pare că tema dragonului e obsesivă pentru arhitect, mai ales în anii tinereţii. De-abia la sfârşitul anilor 1970 începe recunoaşterea internaţională a lui Gaudi. Locuitorii Barcelonei continuau să-l ignore, să-i critice şi să-i conteste stilul. Nu detin o informaţie foarte precisa, însă am citit că există un comitet la Vatican care încearcă beatificarea lui Gaudi. Dacă sanctificare va reuşi , Gaudi va deveni sfântul protector al arhitecţilor.

Gaudi făcea mulaje după plante, obiecte şi oameni.

În drum spre Montjuic am făcut o oprire la Stadionul Olimpic iar apoi la Fundaţia Joan Miro, artistul care a fost învăţat de către pedagogul Francisco Gali „să picteze cu ochii acoperiţi pentru a-şi forma memoria vizuală şi abilitatea de a recunoaşte obiectele numai după pipăit.” Până la destinaţia finală (Montjuic) de unde am avut parte de o panoramă superbă a oraşului, am fost plăcut surprinsă să constat că Barcelona are multe parcuri…

Într-una din zile am luat metroul până la staţia Av. Tibidabo.
De aici puteam urca cu tramvaiul albastru (Tramvia Blau) dar am preferat să facem o plimbare până la Muzeul Ştiinţei (Cosmo Caixa) pe care l-am şi vizitat. După ce ne-am amuzat cu câteva experimente şi cu pădurea tropicală inundată am urcat pe jos câţiva metri iar ultima parte a traseului până pe muntele Tibidabo am parcurs-o cu funicularul. Am fost întâmpinaţi de parcul de distracţii şi de impunătoarea biserica Temple Sagrat Cor dominată de statuia lui Christos. De aici de sus vezi Barcelona în toată splendoarea ei.

Una din seri am rezervat-o pentru spectacolul de la Fântâna Magică construită de Charles Buigas cu ocazia Târgului Internaţional din 1929.

Piaţa Espanya se umple de turişti care privesc fascinaţi dansul jeturilor de apă colorată în ritmul muzicii, fie ea clasică sau modernă. E unic momentul când jeturile ţâşnesc câţiva metri pe ritmul melodiei Barcelona interpretată de Freddy Mercury , mulţimea adunată vibrând într-un fel de nedescris. Te cuprinde parcă o bucurie până la lacrimi iar imaginea creată de urcarea şi căderea apei îţi rămâne întipărită pe retină pentru totdeauna. Ideea simbiozei dintre om şi natură a prins contur şi formă când am ajuns în Park Guell, cea mai vastă lucrare (1900-1914) a arhitectului. Acele coloane modelate în piatră („sculptate parcă de vreun capriciu al naturii”) îţi taie răsuflarea… şi uite aşa intri într-o armonie perfectă cu natura. Flori, structuri de piatră, coloane originale, celebra bancă şerpuitoare din mozaicuri, casele ce par desprinse din poveşti…toate acestea au făcut ca parcul să fie unul dintre cele mai vizitate locaţii din oraş şi în 1984 să fie inclus în patrimoniul UNESCO. Pe lângă coloanele şi sala hipostilă, o altă atracţie a parcului este salamandra „cu pielea din trencadis” (dale de ceramică sparte) pe care toţi turiştii o filmează şi o fotografiază. „Rolul ei simbolic este comparabil cu cel al şarpelui Python din mitologia greacă, căruia-i fusese încerdinţată paza apelor subterane: din gura ei curge apă care provine dintr-un rezervor cu o capacitate de douăsprezece mii de litri”.

Concluzie…vizita în acest oraş catalan care se remodelează permanent a fost o experienţă ameţitoare, uimitoare, o experienţă pe care îmi doresc să o repet oricând îmi voi permite financiar… Cu siguranţă Barcelona a fost rampa de lansare a multor artişti care au marcat într-un fel sau altul ultimele două secole. Se spune că după Dali, Picasso, Miro şi Gaudi „nu mai e nimic de spus în artă…ce a urmat după ei e doar imitaţie”…nu mă pricep la artă…dar parcă nu aş fi de acord…sunt convinsă că undeva în lume s-a născut sau poate se va naşte cândva un alt artist (fie el pictor sau arhitect) care va genera un nou curent în artă… trebuie doar să avem răbdare.

Un articol de Georgeta Popovici